...tind sa cred ca am un mic pitic pe creier, sau ca o iau razna...de cand am ajuns inapoi in Sibiu si inainte de asta adica in general indiferent cat sunt de obosita, suparata, etc sunt fericita sufleteste pentru ca fac ceea ce imi place si ma motivez tot timpul, parca am intrat intr-o spirala si nu ma pot opri, tot timpul trebuie sa fac ceva.....bazaconia insa e alta..pe langa acest sentiment imi vine sa plang si sa ma dau cu capul de peretii...suprinzator e ca nu stiu de ce..:-s....nu am nici un motiv..iar instinctul (pe care il ascult tot timpu) nu imi zice nimic...ciudat rau...pana ma lamuresc eu ce e si cu mine.....nu ca as reusi vreodata..poate gaseste altcineva vreo explicatie......."see you later aligator"